Nu știu dacă mai are cineva timp să rememoreze întâmplări din trecut, ceva de genul: Mai știi când… ?  Cumva am simțit mereu că suntem o generație de in-between, cu sufletul în viitorul în timp ce corpul pare să nu țină pasul. Dar când mă apucă introspecția (ca acum), parcă simt că every day is winding road: mă uit în urmă și mi-aduc aminte când am organizat prima petrecere. Cu încercări timide, cu greșeli, cu improvizații. Apoi mă uit în direcția opusă și acolo nu mai pot să estimez, pare că nu există capăt. Sunt convins că voi ajunge acolo și în continuare voi dori mai mult.

Mă gândesc că totul e construit cu grijă, nu stă în echilibru fragil – totul e așezat cum trebuie. Acum e momentul ăla de care știu sigur că o să-mi aduc aminte toată viața, e momentul în care simți că viața s-a schimbat și nu o să mai fie niciodată la fel. E dureros cumva și îți vine să-l mângâi pe omu’ naiv care erai, să-l îmbrățișezi și să-i spui că știai că o să fie bine. Pe de altă parte, te bucuri că ai trecut peste niște încercări ale vieții. Te-au mai apăsat pe ici – colo, prin părțile esențiale, dar nu te-au frânt. Și pentru asta ești bucuros și recunoscător. Ești ‘între” și cu sentimentele, e ca atunci când îți dorești schimbarea din tot sufletul și totuși te prinde nepregătit.

Nu mi-am pus problema până acum dacă toate astea au meritat efortul de a deveni “aproape” cunoscut, cred că “famous” e prea mult spus. Cert este că pot să spun de pe acum: Dragilor, acum e momentul ăla despre care o să vorbim cândva așa: Mai ții minte când am fost primii care insistă să ajungă cu un brand de petreceri la mare de 1 mai? Adică la propriu primii, chiar pe 27 aprilie?!